Lecția 1.
Textul narativ literar în proză
1. Care sunt primele imagini care-ți trec prin minte când auzi cuvântul acasă? Află ce răspunsuri au dat și alți colegi ai tăi.
2. Desenează un blazon al familiei tale, pe baza modelului oferit. Notează:
• în mijloc, numele tău de familie;
• în primul cadran din stânga, sus, scrie-ți prenumele și statutul în cadrul familiei (fratele mai mare, sora mijlocie ș.a.m.d.);
• în cadranul din dreapta, sus, menționează cât mai mulți membri ai familiei tale, precizând și statutul lor (tată, mamă, frate, bunic ș.a.m.d.);
• în cadranul din stânga, jos, precizează cum vă petreceți timpul liber în familie;
• în cadranul din dreapta, jos, notează un obicei, o tradiție a familiei tale;
• pe banda de jos, scrie cea mai importantă valoare a familiei tale.
Salvează o imagine cu blazonul desenat și prezintă-l colegilor tăi, apoi include-l în portofoliu.
Este scriitoare, jurnalistă și realizatoare de filme documentare. A debutat la 17 ani, în reviste culturale. Plăcerea de a scrie pentru unii dintre cei mai exigenți cititori – copiii – este dovedită de volumele Doar un zbor în jurul lumii, Miriapodul hoinar și alte povești, Mari povești românești pe înțelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate (acesta din urmă, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu). În 2015, a publicat Cartea Pricoliciului, primul volum din romanul fantasy O istorie secretă a Țării Vampirilor. În același an, apare cartea Povestiri de pe Calea Moșilor, care evocă lumea copilăriei în anii comunismului.
Un păianjen care se crede Spiderman este un text inedit.
3. Ascultă textul următor în lectura profesorului sau în lectura-model atașată.
Un păianjen
care se crede Spiderman
de Adina Popescu
— Fugiți! Un păianjen URIAȘ în camera mea!
Am tresărit, tocmai ațipisem atârnat cu capul în jos de firul meu cel mai lung, de care sunt tare mândru – mi-a luat aproape o săptămână să-l fac. Nu e foarte plăcut ca o voce ascuțită și răzgâiată să-ți tulbure somnul de după-amiază. M-am cățărat cât am putut de repede pe unul dintre firele mele. Abia dacă am avut timp să-l strâng și să-l pun cu grijă la păstrare, pentru că un astfel de fir nu trebuie să se piardă, e păcat! Apoi mi-am lăsat de izbeliște bunătate de plasă, țesută cu multă migală, și m-am ascuns în cartea mea preferată, Alice în Țara Minunilor, în locul acela secret dintre copertă și prima pagină. ⧯1
Am auzit pașii mamei tropăind pe scări.
— Unde e?
Uriaș?! Fetița asta cu siguranță exagerează, mi-am zis, cu amărăciune. Aș putea, la o adică, să locuiesc într-un degetar ca într-un palat. Sunt atât de mic, încât de obicei nu mă observă nimeni. Nici măcar musculițelor care mai intră pe geam nu le e frică de mine. Uriaș! Trebuie să recunosc că am avut un sentiment de mândrie. Și m-am umflat în pene, mai ceva ca pasărea Dodo din cartea în care mă pitisem.
— Uite, acolo! În colțul ăla, unde e raftul cu cărți! Mamă, îți jur că e foarte, foarte mare… și foarte scârbos! s-a auzit din nou vocea Mariei. De data asta, era gata să izbucnească în plâns.
Scârbos? Mă rog, nu comentez.
— Nu văd niciun un păianjen aici! a spus mama, împăciuitoare. Ți s-o fi părut.
— Ba da, este acolo! a insistat Maria. Pun pariu că s-a ascuns printre cărți. E șmecher. Caută-l!
Mi-am dat seama imediat că, spre norocul meu, mama nu avea niciun chef să mă caute.
— Maria, dacă sunt păianjeni, tu ești singura vinovată. Te-am rugat de nu știu câte ori să-ți faci curat în cameră. Ți-am explicat, la casă nu e ca la bloc, pot să mai apară păianjeni, gândaci, chiar și șoareci, dacă nu faci curățenie. Eu n-am timp să le fac pe toate, a oftat mama. ⧯2
Maria și părinții ei se mutaseră în urmă cu trei luni în casa în care am venit pe lume. Este o casă veche, potrivită pentru o familie. Însă tatăl Mariei era mai mult plecat, lucra undeva în străinătate, uneori fetița și mama vorbeau cu el pe Skype – ăsta e un program pe calculator care apropie familiile aflate la distanță și pe care păianjenii nu-l au, pentru că pur și simplu n-au calculatoare. Și, de obicei, n-au nici familie; eu, unul, nu-mi amintesc să fi avut vreuna. De aceea, o invidiam pe Maria. Însă ea nu părea să-și dea seama că sunt avantaje în a o avea cel puțin pe mamă prin preajmă, pentru că există cineva care să-ți facă ordine în cameră, să-ți alunge fricile și tot soiul de monștri închipuiți (de pildă, pe mine) și, mai ales, ai cu cine să te cerți și dup-aia să te împaci. Sau poate că fetița devenise atât de răsfățată pentru că îi era dor de tatăl ei. ⧯3
— Promit să fac curat mâine… Dar găsește păianjenul ăla oribil! Te rooog! a implorat-o Maria pe mama ei.
Am simțit o zdruncinătură și am scos un pic capul din carte să văd ce se întâmplă. Mama începuse să ia cărțile de pe raft, una câte una.
— Uită-te și tu cât praf s-a adunat aici! a răbufnit ea. Nici nu mă mir că ți-e plină camera de păianjeni și de alte mizerii.
Mizerii? Aproape că m-am înecat de furie. ⧯4
În primul rând, camera nu e plină de păianjeni. Sunt doar eu. Așa a fost dintotdeauna, chiar și pe vremea când în camera de la etaj nu mai locuia nimeni în afară de mine. Ce vremuri! Puteam să fac tot ce-mi poftea inima. Adică să atârn fire lungi din tavan, să mă dau huța și să sar de pe unul pe altul, de ziceai că-s Spiderman. Nu mă deranja nimeni. Însă mă simțeam foarte singur. Mi-aș fi dorit să fi avut măcar o soră care să mă aplaude când mă dădeam în spectacol. Apoi, au venit Maria și părinții ei și nu m-am mai simțit atât de singur. Totuși, a trebuit să mă adaptez situației, fiindcă nu-i ușor să trăiești la comun cu oamenii. Mă ascundeam prin colțuri și prin alte locuri ferite, îmi țeseam pânza doar noaptea, iar odată a nimerit peste mine o șosetă murdară, când Maria tocmai se întorsese de la ora de sport. Am fost înțelegător, pentru că școala începuse de puțină vreme – Maria trecuse în clasa a VI-a. Camera era plină de cărți și de caiete, iar fata devenise mai dezordonată decât înainte. Uneori, o urmăream din colțul meu cum scrie compuneri pentru școală, le citea cu voce tare, ca să-și dea seama cum sună. Odată, după ce a venit în vizită un coleg și au făcut împreună tema la mate (dar, de fapt, mai mult au ascultat muzică), s-a apucat chiar să scrie o poezie pe care n-a citit-o cu voce tare, însă a tot șters și a mâzgălit la ea, oftând melancolică, până când s-a enervat, a mototolit hârtia și a aruncat-o chiar în direcția mea. Nu m-a nimerit, dar mi-a încurcat vreo trei fire din pânză și dup-aia m-am chinuit o zi întreagă să desprind de pe ele cuvinte gen „iubire“ și „amintire“. Așadar, de când s-a mutat fata asta în camera mea, n-am mai avut o clipă de liniște. Totuși, am început să-i consider pe Maria, pe mama ei și chiar pe tatăl ei, deși era mai mult plecat, familia mea. ⧯5
În al doilea rând, un păianjen nu e o mizerie… e un păianjen… Și uite-o pe mamă cum golește raftul de toate cărțile lui Roald Dahl, are în mână acum Marele Uriaș Prietenos, o lasă deoparte și se întinde spre… hm… Alice în Țara Minunilor și spune cu duioșie:
— Ce dragă mi-a fost cartea astea când eram mică! Îmi citea bunica din ea…
— Te rog, n-o deschide, n-o deschide! Lasă cartea aia în pace! i-am strigat eu. ⧯6
Însă mama nu m-a auzit și a deschis cartea. Maria, la rândul ei, a țipat de s-a cutremurat întreaga casă, iar tencuiala de pe pereți a început să cadă:
— Păiajenul! Uite-l! OMOARĂ-L!
Nu mai e timp, trebuie s-o șterg cât mai repede. Alerg cu toate cele opt piciorușe ale mele prin paginile cărții, sar de la un capitol la altul, de la o frază la alta, mă împiedic de câte un punct sau de câte o virgulă, îmi trag sufletul la câte o ilustrație, îmi fac loc mai departe, printre Iepurele de Martie și Pălărierul Nebun. Suflarea mamei atât de aproape spulberă un întreg pachet de cărți de joc, o să mi se taie capul! Deodată, mă trezesc față în față cu Alice și o rog, o implor: „Dă-mi din băutura ta fermecată, ca să cresc mare, mare… ca să mă fac un păianjen URIAȘ!“ Poate doar așa mama și fata o vor lua la fugă, iar eu voi scăpa cu viață.
— De păianjenul ăsta amărât te-ai speriat tu? râde mama, cu cartea deschisă în față. Uită-te și tu cât e de mic… cât o gămălie de ac…
Oare băutura fermecată pe care mi-a dat-o Alice a avut efectul invers și m-am făcut atât de mic, încât mai am un pic și o să dispar de tot? Sau totul se întâmplă doar în imaginația mea? ⧯7
Mama deschide fereastra, afară e un soare blând de toamnă, o lumină de miere. Ea scutură cartea, eu îmi scot la repezeală firul salvator, cel pe care îl pusesem la păstrare, și mă las pe el în jos, spre o altă lume.
— Du-te cu bine! aud vocea ei, în urma mea. ⧯8
— Maria! strig eu. Uită-te la mine! Sunt Spiderman!
Și mă dau huța pe fir, ca un acrobat veritabil, frunze îngălbenite se desprind din copacul de deasupra mea și cad lin pe lângă mine – e un decor grozav, mai ceva ca-n filme!
Însă Maria nici nu mă mai bagă în seamă. Ea nu va fi niciodată acea soră mai mică pe care mi-o doream, care să mă aplaude și să mă admire, să-mi spună cât sunt de grozav. Va rămâne în casa mare și veche împreună cu mama ei, se va întoarce și tatăl și vor trăi fericiți. Iar eu? Eu o voi porni prin lume, poate îmi voi găsi la rândul meu o familie, doar a mea. ⧯9
1. Notează impresiile tale după lectura textului, completând enunțurile date.
2. Așază în ordine părțile de ilustrație care fixează cadrul unei scene din textul Un păianjen care se crede Spiderman de Adina Popescu.
3. Ești curios/curioasă cum a fost compus textul Un păianjen care se crede Spiderman? Urmărește ce detalii îți destăinuie scriitoarea Adina Popescu.
4. Și autoarea textului are o întrebare pentru tine: „Dacă ai avea un astfel de păianjen-cititor în cameră, ce volum din biblioteca ta i-ai recomanda și de ce?“ Răspunde în scris și trimite mesajul tău pe adresa editurii. În acest fel, răspunsul tău va ajunge la Adina Popescu, iar scriitoarea va afla preferințele tale de lectură.