Lecția 1.
Textul
narativ literar
în proză
1. Privește imaginile de mai jos. Ce au în comun și prin ce diferă?
2. Ce sentimente crezi că trăiesc persoanele ale căror mâini sunt surprinse în fotografii?
3. Lucrați în perechi. Fiecare alege una dintre următoarele emoții: bucurie, dezamăgire, frică, furie, stânjeneală, tristețe. Își amintește de o situație în care a trăit-o și o prezintă într-un minut colegului/colegei de bancă. Cine dorește, poate împărtăși clasei situația trăită.
4. Ce sens crezi că are cuvântul oracol?
5. Ascultă textul următor în lectura profesorului sau în lectura-model atașată.
Oracolul
de Mircea Cărtărescu
Eram în clasa a patra când IDR-ul1 a început să-mi iasă neobişnuit de mare. Deşi era o injecţie, nu prea ne era frică de ea, pentru că ne-o făceau în antebraţ, cu un acuşor ridicol de mic, ce ne vâra un strop de lichid sub piele. Ne înşiram în faţa uşii cabinetului medical, cu mâneca suflecată şi, când ajungeam înăuntru, ne uitam mai întâi cum le face la cei din faţă, ne băteam joc de fetele şi mai ales de băieţii fricoşi şi, când ne venea rândul, întindeam mâna şi ne uitam în partea cealaltă. Peste câteva zile veneau să vadă rezultatul. Atunci începea chinul meu.
Prima dată m-a luat prin surprindere. Nici nu mă mai gândisem la micul „vaccin“. Cel pe care ţi-l făceau în picior era afurisit rău, a doua zi te durea groaznic şi nici nu mai puteai să-ndoi piciorul. Pe lângă el, IDR-ul era un fleac. Asistenta medicală a intrat în clasă şi ne-a luat la rând. Eu, deşi cel mai mărunţel dintre băieţi, stăteam în ultima bancă, lângă un repetent de două ori cât mine, Puică Ion, pe care, chipurile, trebuia să-l aduc pe calea cea bună. Puică ăsta era un tembel ce nu s-a văzut. La o lecţie de citire cu faimoasa bătrânică ce alunecă iarna pe o pojghiţă de gheaţă şi copiii o ajută să se ridice, Puică citise „... şi bă-trâ-nica a-lu-ne-că pe o ploş-niţă...“. Era dezastru. El a văzut primul IDR-ul meu, la vreo două zile după ce ni-l făcuseră. Cu al lui mi l-am comparat şi eu şi m-a apucat frica. La el, abia se cunoştea puţină roşeaţă în jurul înţepăturii. La mine era ditamai pata cât o farfurioară, purpurie pe braţul meu subţire. „Bă tebecistule2“, mi-a zis Puică, „nu mai stau cu tine în bancă!“ Copiii s-au adunat în jurul meu şi-au început să scandeze: „Of-ti-co-sul!3 Of-ti-co-sul!“ Cuvântul ăsta (cu care m-au zgândărit apoi câţiva ani la rând) m-a mirat la început, fiindcă pentru mine ofticos era ăla care se supără la jocurile de cărţi sau la fotbal: „Te oftici, bă, te oftici!“, striga câte unul.
1 IDR – testare cutanată pentru tuberculoză, care constă în injectarea sub piele a unei substanțe și urmărirea reacției la aceasta.
2 tebecist (s.m.) – tuberculos, bolnav de tuberculoză.
3 ofticos (s.m.) – tuberculos.
Până să ajungă asistenta medicală la banca mea, copiii din clasă îmi trăgeau cu forţa deasupra pupitrului braţul pe care voiam să mi-l ascund. Îmi amintesc că tremuram din toate încheieturile. Toţi colegii râdeau şi se strâmbau la mine. Asistenta mi-a luat braţul, mi-a măsurat pata cu o riglă de plastic şi a clătinat din cap. A vorbit puţin în şoaptă cu învăţătoarea. După aceea ne-a dat pauză.
După o vreme mi-au repetat IDR-ul, numai mie, fără să ştie colegii din clasă. Mi-a ieşit la fel. Când am văzut iarăşi pata crescând, m-am ruşinat foarte tare. Eram ofticos şi mă păştea preventoriul4, cum şoptise asistenta prea tare către Tovarășa, iar copiii auziseră şi, cu voci de desene animate, cotcodăceau după mine: „Preventooooriu! Preventooooriu!“...
În clasa noastră era o fată Petruţa, foarte bruneţică şi-mbrăcată mereu în şorţul de uniformă cel mai decolorat din clasă. Era foarte veselă, sprintenă ca o vrabie şi n-avea niciun iubit, cu toate că în clasa noastră aproape toţi aveau iubiţi şi iubite, unii chiar mai multe. Ajunseseră chiar să joace gajurile pe sărutate, suiţi pe câte o bancă, şi unii nu se pupau numai aşa, în aer, sau pe obraz... Mie-mi plăcea de Lili, dar eram atât de sfios că, dacă doar se uita Lili la mine, o şi luam la fugă cât puteam. Iar de când cu IDR-ul, nici atât curaj cât înainte nu mai aveam...
Într-o zi, când m-am întors în clasă de la veceu, am găsit mulţi colegi adunaţi în jurul unei bănci. Petruţa le făcea copiilor un oracol, adică le citea nişte întrebări dintr-un caiet: dacă au vreun iubit, din ce clasă e, dacă e înalt sau scund, blond sau brunet, dacă învaţă bine etc., şi pentru fiecare răspuns trăgea câte-o liniuţă în caiet. Apoi tăia liniuţele câte trei şi ieşeau nişte cifre: 323, 132, 231 etc. După ele îţi spunea dacă cel la care te gândiseşi te iubeşte sau nu, sau doar îi placi, şi mai erau şi alte răspunsuri posibile. Toată lumea râdea şi se distra. Petruţa tocmai terminase cu ultimul, şi mai era timp din recreaţie, aşa că picasem tocmai la timp. „Fă-i şi lu’ Tebecistu’“, au început să strige, „că poate iubeşte şi el vreo tebecistă de-a lui!“ N-am putut să scap, m-au îmbrâncit peste fetele din bancă şi aşteptau acum ca Petruţa să-nceapă cu întrebările. Dar ea mai întâi n-a vrut, a-nchis repede caietul şi-a dat să-l bage în ghiozdan: „Nu mai, gata, vine Tovarășa!“ „Fă-i, fato, şi lui, că nu vine!“, strigă Iosub de lângă ea şi-i smulse şi caietul, aşa că Petruţa trebui să-mi facă şi mie oracolul.
Nu ştiu de ce, m-am gândit chiar la ea. Săraca, avea pielea atât de măslinie... Şi părul, nu ştiu cum, puţin unsuros... Şi acasă nu stătea o clipă, făcea treabă, gătea, îngrijea de doi fraţi mai mici, ştiam de la mama, care aflase la şedinţa cu părinţii. Cu toate astea, îşi făcea mereu temele, chiar desena bujori şi fluturaşi la colţurile paginii. Petruţa a-nceput să mă-ntrebe. Am dat toate răspunsurile gândindu-mă la ea, dar uitându-mă-n altă parte, ca să nu înţeleagă nimeni la cine mă gândeam. Şi cum dădeam eu răspunsurile, deodată s-a-ntâmplat ceva. Am observat ceva la Petruţa. Cred că doar faptul că nu mai era veselă. Nu ştiu ce-am simţit, de fapt, dar era ca şi cum ceilalţi din jur nu mai contau, de parc-aş fi rămas singur cu ea în sala pustie. Şi de parcă ea se prinsese la cine mă gândisem. După ce am dat toate răspunsurile, ea a tras liniuţele şi oracolul a ieşit: „Te iubeşte, dar o ascunde.“ Toţi au început să râdă.
4 preventoriu (s.n.) – instituție medicală în care sunt internate și îngrijite persoanele predispuse la boli grave, în special la tuberculoză.
Ultima oră din ziua aceea, seara târziu, a fost ora de desen. Afară ningea de rupea. Se lăsase întunericul. Fulgii păreau roz şi, dacă te uitai mult la ei, ţi se părea că toată clasa zboară în sus, spre cer. Petruţa stătea acum cu mine în bancă, pentru că la ora de desen puteam să ne aşezăm cu cine voiam noi, aşa că toţi colegii şi colegele se mutau cu iubitele şi iubiţii lor. Şi Petruţa a venit deodată în banca mea. Am plecat în altă bancă, dar ea a venit iar lângă mine. Mi-era groaznic de frică să nu creadă colegii că o iubesc! Până la urmă am lăsat-o. Ne pictam pe foi de bloc mic de desen peisajele de iarnă cu case acoperite de zăpadă şi oameni tot de zăpadă. Pictam tocmai hornul încărcat de nea al casei şi fumul care ieşea din el când, iarăşi, s-a făcut un fel de linişte-n jurul nostru. M-am uitat speriat la Petruţa, dar ea nu pictase absolut nimic, foaia ei era albă ca zăpada. Cum de nu văzusem până atunci? Privea doar în jos, era de parcă ochii ei ar fi fost numai gene. Şi, când mă aşteptam mai puţin, şi-a lăsat încet degetele pătate de cerneală ale mâinii stângi peste mâna mea. Am simţit că-mi bate deodată inima foarte tare, pentru că palma ei mi se ridica pe braţ, împingându-mi încetişor mâneca hainei şi a cămăşii de uniformă! Încet-încet, dezvăluită de degetele ei, groaznica mea pată roşie se ivea în văzul tuturor, creştea şi se lăţea pe măsură ce ea-mi dezvelea braţul tot mai sus, către cot. Şi, nu ştiu cum, nu puteam să mă mişc, să mi-l trag înapoi! Acum, pe mâna mea moale întinsă pe pupitrul jegos, pata cea roşie se vedea cu totul, rotundă şi fierbinte. Copiii ceilalţi erau acum un fel de mâzgălitură colorată, iar fulgii de zăpadă se opriseră din căderea lor la ferestre şi pâlpâiau nemişcaţi.
Şi Petruţa, în liniştea clasei, şi-a aşezat uşor palma pe marea pată, mai uşor decât ar fi fost atingerea unui fulg, şi atunci pata mea a pălit cu încetul, contururile i s-au şters şi culoarea a dispărut în câteva minute. Doar înţepătura, ca un punctuleţ negru, mi-a mai rămas. Petruţa s-a uitat din nou la mine, aşa, serios şi gata să plângă de parc-ar fi luat o notă proastă, după care a fugit în altă bancă, iar eu am rămas năuc, frecându-mi braţul dezgolit.
A doua zi, asistenta a fost foarte mirată. M-au dus la spital şi nu au mai găsit nici urmă de microbi în sângele meu. Şi părinţii mei au trebuit să umble foarte mult, fiindcă-mi făcuseră deja formele să mă trimită în preventoriu. Acum trebuiau să mă-nscrie din nou la şcoală, o complicaţie întreagă. Dar măcar se bucurau şi ei că nu au un copil tebecist, fiindcă asta ar fi însemnat încă şi mai multă bătaie de cap.
De-atunci, IDR-ul nu mi-a mai ieşit niciodată mare, dar colegii mei mi-au zis, totuşi, până-ntr-a şaptea, tot Tebecistu’. Petruţa a mai stat la noi în clasă până la sfârşitul trimestrului, apoi părinţii ei s-au mutat în alt cartier. Azi e vânzătoare la raionul de ceasuri al magazinului Cocor. Trec uneori pe-acolo, nu prea des, o-ntreb câte ceva... Îmi răspunde profesional, aruncându-mi doar câte-o scurtă privire. După treizeci de ani e normal să nu mă mai recunoască.
Este poet, prozator, eseist, critic literar și publicist. Printre cele mai importante cărți ale sale se numără: Faruri, vitrine, fotografii..., Levantul, Dragostea, Visul, Orbitor, Solenoid.
Cărțile sale au fost traduse în numeroase limbi, fiind cel mai cunoscut scriitor român contemporan.
În volumul Enciclopedia zmeilor (2005), scris pentru copii, Mircea Cărtărescu inventează identități inedite ale zmeilor din basmele românești, le creează chipuri, trecând în revistă cu ingeniozitate specii ale acestora. Volumul conține și zece povești, în care zmeii descriși sunt surprinși în plină acțiune.
Textul Oracolul este o adaptare după un text publicat anterior, cu titlul Petruța.
1. Lucrați în grupe de câte patru elevi. Pe o coală, completaţi cadranele de mai jos. Un reprezentat al grupei va prezenta planşa.
2. Scrie, pe un bilețel, o întrebare pe care ai vrea să i-o adresezi lui Mircea Cărtărescu. Profesorul va primi toate biletele. Cinci voluntari vor primi de la profesor câte o întrebare dintre cele primite și, imaginându-și că sunt autorul, vor formula posibile răspunsuri.