Lecţia 1. Textul epic Fahrenheit 451
de Ray Bradbury

1. Privește imaginea de mai jos. Descrie imaginea, având în vedere următoarele aspecte:

• epoca și locul în care ar putea fi plasată;
• aspectele diferite față de lumea de astăzi;
• impresia pozitivă/negativă pe care o creează;
• sugestia unui eveniment pe cale de a se întâmpla.

2. Inventează un titlu pentru o carte care să aibă ca ilustrație de copertă imaginea de la exercițiul precedent. Ce subiect ar putea avea cartea?

Fahrenheit 451

de Ray Bradbury

În ultimele câteva nopți, mergând spre casă în lumina stelelor, Montag simțise o ciudată strângere de inimă în apropierea trotuarului de după colțul acela. Avea senzația că, doar cu o clipă înainte ca el să dea colțul, mai fusese cineva pe-acolo. Aerul părea încărcat cu o liniște aparte, ca și cum cineva ar fi așteptat în locul acela, în tăcere și abia cu o clipă înainte de ivirea lui s-ar fi prefăcut într-o umbră, lăsându-l să treacă. […]

Însă în noaptea asta își încetini pasul și aproape că se opri. Eul său lăuntric, luându-i-o înainte spre colț, auzise un fel de șoaptă nedeslușită. Să fi fost răsuflarea cuiva? Sau era, poate, o simplă presiune a aerului, provocată de prezența unui om care aștepta într-o tăcere deplină?

Dădu colțul.

Frunzele toamnei se vânzoleau deasupra trotuarului luminat de lună, în așa fel încât fata care se plimba pe-acolo părea că stă pe o platformă mobilă, pusă-n mișcare de vânt și de frunze. Își ținea capul plecat, pentru a privi jocul frunzelor stârnit de pantofii ei. Avea o față delicată, albă ca laptele, cu o expresie de lăcomie suavă, de neobosită și atotcuprinzătoare curiozitate. Părea uluită de tot ce vedea, iar ochii ei negri erau atât de concentrați asupra lumii, încât nu le scăpa nicio mișcare. Îmbrăcămintea fetei era albă și părea că șoptește. Privind-o, avu senzația că-i aude mișcarea mâinilor în timp ce mergea şi zvâcnirea aproape imperceptibilă a feței ei palide, care se întoarse când își dădu seama că la un pas distanță se afla un bărbat care aștepta în mijlocul trotuarului.

Coroanele copacilor foșniră deasupra ei, ca o ploaie uscată. Fata se opri uimită, dar nu se dădu înapoi, ci rămase locului, privindu-l pe Montag cu niște ochi atât de negri, strălucitori și vii, încât el avu impresia că spusese ceva neobișnuit de frumos. Știa însă prea bine că buzele lui se mișcaseră doar pentru a rosti un simplu salut, iar când fata se arătă hipnotizată de salamandra de pe brațul lui și de discul cu pasărea Phoenix de pe pieptul lui, îi vorbi în sfârșit:

— De bună seamă că ești noua noastră vecină, nu-i așa?

— Iar dumneata trebuie să fii pompierul, rosti ea cu glas tărăgănat, ridicându-și privirea de pe însemnele profesiei lui.

— Ce ciudat spui asta...

— Aș fi știut chiar cu ochii închiși, zise ea încet.

— Din pricina mirosului de kerosen? Nevastă-mea se plânge mereu din cauza lui, râse el. N-ai cum să scapi de mirosul ăsta.

— Nu, n-ai cum, rosti fata, cu teamă.

I se părea că fata îi dă ocol, cercetându-l pe toate fețele, scuturându-l ușor și golindu-i buzunarele, fără să se miște măcar.

— Benzina e ca un parfum pentru mine, spuse el, ca să rupă tăcerea prelungă.

— Chiar așa să fie?

— Firește. De ce nu?

Fata rămase puțin pe gânduri, apoi spuse:

— Nu știu.

Și, întorcându-se spre trotuarul care ducea spre casele lor, adăugă:

— Ai avea ceva împotrivă dac-aș merge cu dumneata? Sunt Clarisse McClellan.

— Clarisse... Iar eu sunt Guy Montag. Să mergem. Dar ce-ți veni să te plimbi pe străzi la o oră atât de târzie? Câți ani ai?

Umblau în noaptea răcoroasă, pe trotuarul argintiu și în aer parcă plutea o mireasmă difuză de caise și fragi proaspeți; însă, uitându-se în jur, își dădu seama că așa ceva era cu neputință în toiul toamnei.

Alături de el era acum numai fata, cu obrazul ei luminos ca neaua în bătaia lunii și era sigur că ea se gândește la întrebările lui, străduindu-se să găsească răspunsurile cele mai potrivite.

— Păi, multora le este. De pompieri adică. Dar dumneata nu ești decât un om, la urma urmei... […]

— Aș vrea să te-ntreb ceva, îi spuse deodată Clarisse McClellan. De cât timp ești pompier?

— De când aveam douăzeci de ani, adică de zece ani încoace.

— Ai citit vreuna dintre cărțile pe care le arzi?

Montag râse.

— E interzis!

— A, desigur...

— E o muncă frumoasă. Luni o arzi pe Millay, miercuri îl arzi pe Whitman, vineri pe Faulkner; prefă-i în cenușă, apoi arde cenușa; asta-i deviza noastră.

Merseră mai departe, apoi fata îl întrebă:

— E adevărat, oare, că pe vremuri pompierii stingeau focul, în loc să-l aprindă, ca acum?

— Aș, de unde!? Casele au fost întotdeauna neinflamabile, poți să mă crezi pe cuvânt.

— Ciudat. Am auzit odată că, demult de tot, casele luau foc din întâmplare și era nevoie de pompieri ca să stingă flăcările.

Montag râse. Fata îi aruncă o privire iscoditoare:

— De ce râzi?

— Nu știu.

Începu iar să râdă, dar se opri.

— De ce întrebi?

— Râzi în loc să-mi răspunzi la o întrebare cât se poate de serioasă. Ai face mai bine să te gândești la ce te-am întrebat.

— Chiar ești ciudată, îi zise el, oprindu-se și privind-o. N-ai pic de respect?

— Nu vreau să jignesc pe nimeni. Îmi place doar să mă uit la oameni, poate cam prea mult, pesemne.

— Bine, dar semnul ăsta nu-ți spune nimic? întrebă el, bătându-se peste cifrele 451, cusute pe mâneca de culoarea cărbunelui.

— Ba da, murmură ea și grăbi pasul. Te-ai uitat vreodată la automobilele cu reacție care gonesc pe bulevard?

— Văd că schimbi subiectul...

— Câteodată cred că șoferii nu știu ce e iarba sau florile, pentru că trec prea repede pe lângă ele și nu le văd. Dacă i-ai arăta unui șofer o pată verde, ți-ar spune: „A, da, asta-i iarbă!“ Sau, privind o pată roz, ar zice: „Asta-i o grădină de trandafiri!“ Casele sunt pentru el pete albe, iar vacile sunt pete cafenii. Odată, unchiul meu a mers ceva mai încet cu mașina pe-o șosea – mergea cu șaizeci și patru de kilometri pe oră – și l-au închis timp de două zile. Nu-i așa că-i nostim și trist totodată?

— Te gândești la prea multe, răspunse Montag stânjenit.

— Nu prea mă duc la cursele de automobile sau în „parcurile cu distracții“ și nici la televizor nu mă uit, așa că am timp berechet pentru tot felul de gânduri trăsnite. Ai văzut panourile alea din afara orașului? Odinioară aveau o lungime de șase – șapte metri, dar acum au de zece ori pe-atât: mașinile începuseră să gonească atât de repede, încât au trebuit să lungească reclamele ca să se vadă.

— Nu știam asta, râse Montag.

— Pun rămășag că mai știu un lucru pe care dumneata nu-l știai: dimineața, iarba e plină de rouă.

Nu-și putea aminti dacă știuse sau nu treaba asta, ceea ce îl cam scoase din sărite.

— Iar dacă te uiți bine – continuă ea – vezi un om în lună.

Montag nu mai privise de mult luna.

Își urmară drumul în tăcere – ea într-o tăcere meditativă, iar el într-o tăcere crispată și apăsătoare, în ciuda privirilor acuzatoare pe care i le arunca fetei. Când ajunseră în fața casei ei, văzură că toate ferestrele erau luminate.

— Ești fericit? îl întrebă ea.

— Ce să fiu? exclamă el.

Ea însă plecase alergând în bătaia lunii. Ușa din față a casei ei se închise încetișor.

— Fericit! Auzi ce prostie!

Montag se opri din râs. Își vârî mâna în gaura cât o mănușă a ușii de la intrarea casei lui și ușa se deschise încet.

— Firește că-s fericit. Dar ce-și închipuie? Că nu sunt? întrebă el încăperile cufundate în liniște. […]

[O săptămână mai târziu, Montag participă la incendierea unei case a cărei proprietăreasă preferă să dispară în foc împreună cu cărțile ei, fapt care îl tulbură. El reușește să fure o carte din casa acestei femei. Ajuns acasă, încearcă să discute cu soția sa, Mildred, și descoperă că niciunul dintre ei nu-și amintește de prima lor întâlnire. Montag se simte pustiit și a doua zi refuză să se ducă la lucru. Superiorul său, căpitanul Beatty, îi face o vizită și îi povestește cum a ajuns societatea să ardă cărțile. Montag află despre moartea Clarissei într-un accident rutier, o persoană periculoasă, după Beatty, pe care societatea trebuia să o elimine.]

— Dar pompierii? întrebă Montag.

— A, nimic mai firesc și mai ușor de explicat, răspunse Beatty aplecându-se puțin prin ceața subțire a fumului de pipă. […] O carte e o puşcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge-i armei focosul, zdrobește cugetul omului! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult? Poate că voi fi chiar eu ținta lui, pentru că nu pot să-l sufăr! Și astfel, când casele din întreaga lume (aveai dreptate, deunăzi, să presupui asta) au fost impregnate și puse la adăpost de incendii, n-a mai fost nevoie de pompieri pentru vechile scopuri. Li s-a încredințat o nouă misiune, aceea de apărători ai liniștii noastre sufletești, ai cugetului nostru în care se cuibărește spaima oricărui om de a se simți inferior – spaimă legitimă și ușor de înțeles. Noi suntem, așadar, niște cenzori oficiali, niște judecători și executori – asta suntem tu și cu mine, dragul meu Montag! […] Ți-ai pus, desigur, și tu întrebarea: Ce vrem noi mai presus de orice, în această țară? Oamenii vor să fie fericiți, nu-i așa? N-ai auzit asta toată viața ta? Oamenii spun: vrem să fim fericiți. Ei, și nu sunt? Nu-i ținem noi într-o veșnică agitație, nu le dăm destule distracții? Doar pentru asta trăiește omul, nu? Pentru plăceri, pentru stârnirea simțurilor. Și trebuie să recunoști că în cultura noastră există din belșug.

— Așa e.

— […] Avem nevoie de liniște, Montag. Dă-le oamenilor concursuri la care câștigă cei care-și amintesc cuvintele celor mai populare cântece sau numele capitalelor diferitelor state sau ce recoltă de porumb a obținut Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date neinflamabile, împănează-le-o cu „fapte“ până ajung să se simtă ghiftuiți, dar grozav de „informați“; atunci au să-și închipuie că gândesc, au să aibă iluzia mișcării, fără să se miște. Și-au să fie fericiți, deoarece „faptele“ de acest gen rămân neschimbate. Nu trebuie să le dai vreo materie nesigură, ca filosofia sau sociologia, cu care să încerce să-și explice lucrurile. Iar îi apucă stenahoria. Orice om capabil să monteze și să demonteze un perete TV – și mai toți oamenii sunt capabili acum de așa ceva – este mai fericit decât un om care încearcă să măsoare, să fixeze în calcule și ecuații universul, care nu se lasă măsurat și calculat fără a-l face pe om să se simtă singur ca un animal. Știu prea bine că așa se-ntâmplă, fiindcă am încercat eu însumi. La naiba cu toate astea. […]

— Încă ceva, zise Beatty. Orice pompier e ispitit cel puțin o dată în cariera lui. Ce-or fi spunând cărțile astea? se întreabă el și-i vine să se uite prin ele. Ei bine, Montag, poți să mă crezi pe cuvânt, la viața mea am fost nevoit să citesc câteva cărți, destule ca să-mi pot da seama despre ce-i vorba: cărțile nu spun nimic. Nimic în care să crezi sau din care să poți scoate o învățătură pentru alții. Toate vorbesc despre niște oameni inexistenți, odrasle ale imaginației – mă refer la cărțile de literatură. […]

— Ce se-ntâmplă însă dacă un pompier găsește, din întâmplare, fără nicio intenție, o carte și-o aduce cu el acasă?

— Ce ai spus? întrebă Beatty ușor mirat.

— Poate c-am să vin ceva mai târziu, rosti Montag închizând ochii.

— O să-ți simțim lipsa, dacă nu te-arăți, spuse Beatty vârându-și pipa în buzunar, cu un aer îngândurat.

„N-am să mai vin niciodată la voi“, își spuse în gând Montag.

— Fă-te sănătos și ține-te bine, îi zise Beatty.

Și, răsucindu-se pe călcâie, ieși pe ușa deschisă.

[Montag îi dezvăluie soției că ascunde în casă niște cărți, în care ar putea găsi răspunsul la frământările sale.]

PARTEA A DOUA

Ciurul și nisipul

[Montag își amintește de Faber, un bătrân profesor de engleză, pe care îl întâlnise cu un an înainte și îl caută pentru a discuta despre cărți. În drum spre acesta, în metrou, încearcă să memoreze un pasaj din Biblie, dar nu reușește, din cauza reclamelor asurzitoare. Pompierului îi revine în minte un episod straniu din copilărie, când nu reușea să umple o sită cu nisip. Faber îi vorbește despre cărți. Cei doi pun la cale un plan să le salveze și să lupte împotriva pompierilor. Îi dă lui Montag un microfon minuscul pentru ureche ca să rămână în contact. Seara, acasă, Mildred și prietenele ei îl enervează pe Montag prin stupiditate și nepăsare, așa că el le citește o poezie. A doua zi, duce o carte la serviciu pentru a fi distrusă și îl înfruntă pe Beatty, cu ajutorul lui Faber, care-i șoptește în cască. Pompierii sunt chemați într-o nouă misiune de incendiere a cărților, iar Montag își dă seama că e vorba chiar de casa lui.]

PARTEA A TREIA

Strălucirea focului

[Denunțat de Mildred și de prietenele ei, Montag este nevoit să-și ardă casa. Beatty descoperă microfonul și-l amenință pe pompier că-i va urmări prietenul. Montag îl ucide pe Beatty și distruge Câinele Mecanic, o armă-robot folosită de pompieri, apoi fuge, luând cu sine patru cărți care rămăseseră ascunse în grădină. Este căutat prin tot orașul, fără succes. Izbucnește războiul, despre care se vorbea de multă vreme. Faber îl ajută pe Montag să plece din oraș. În drumul său, bărbatul reflectează asupra vieții și a timpului, asupra necesității de a avea grijă de lucruri, în loc de a le distruge. Ajuns într-o pădure, în afara orașului, Montag întâlnește o comunitate de fugari.]

— Bine-ai venit, Montag! […] Ce-ai putea să ne oferi în dar?

— N-am nimic. Crezusem că am o parte din Ecleziast și poate ceva din Apocalipsă, dar văd că nu le mai am.

— Ecleziastul ne-ar fi prins foarte bine. Unde-l aveai?

— Aici, zise Montag și-și duse mâna la cap.

— Aha, zâmbi Granger.

— E ceva rău în asta? întrebă Montag.

— Nu-i rău deloc, e chiar foarte bine, răspunse Granger și se întoarse cu fața spre pastor. Avem cumva Ecleziastul?

— Un exemplar: un individ pe nume Harris, în Youngs­town.

— Montag, spuse Granger apucându-l cu putere de umăr. Umblă cu băgare de seamă, păzește-ți sănătatea. Dacă i se întâmplă ceva lui Harris, dumneata ai să fii Ecleziastul. Vezi ce om important ai devenit de câteva clipe încoace?

— Dar am cam uitat ... .

— Nu, nimic nu se uită. Avem noi metodele noastre de a împrospăta memoria.

— Dar am tot încercat să-mi aduc aminte și degeaba!

— Nu mai încerca. O să-ți aduci aminte când va fi nevoie. Memoria omului e ca un aparat fotografic, dar fiecare dintre noi pierde o viață întreagă învățând cum să developeze imaginile luate. Simmons se străduiește de douăzeci de ani și abia acum a ajuns să pună la punct, împreună cu noi, o metodă care-i îngăduie omului să-și amintească orice a citit cândva. Ai dori, Montag, să citești într-o bună zi Republica lui Platon?

— Desigur!

— Ei bine, eu sunt Republica lui Platon. Sau ți-ar plăcea să-l citești pe Marc Aureliu? Simmons este Marc.

— Am onoarea, zise domnul Simmons.

— Salut, spuse Montag.

— Aș vrea să faci cunoștință cu Jonathan Swift, autorul Călătoriilor lui Gulliver, o satiră politică nemaipomenită. Omul ăsta de-aici e Charles Darwin, ăstălalt e Schopenhauer, celălalt e Einstein, iar cel de lângă mine e domnul Albert Schweitzer, un filosof foarte simpatic. Îi ai pe toți în fața dumitale, Montag. Și pe Aristofan, și pe Mahatma Gandhi, și pe Gautama Buddha, și pe Confucius, și pe Thomas Love Peacock, și pe Thomas Jefferson, și pe Lincoln, nu lipsește niciunul. Și tot noi suntem Matei, Marcu, Luca și Ioan.

Ceilalți râseră înfundat.

— Nu se poate! exclamă Montag.

— Ba se poate, răspunse Granger zâmbind. Și noi am ars cărți. Le-am citit și le-am ars, de teamă să nu le găsească pompierii. Microfilmele nu erau bune; fiind tot timpul pe drum, n-avea rost să îngropăm microfilmele și să ne întoarcem apoi ca să le dezgropăm. Riscam să fim oricând descoperiți. Ne-am spus că-i mai bine să păstrăm totul în capetele astea ale noastre, unde nimeni nu poate vedea sau bănui ce se-ascunde. […] Încă nu-i momentul să facem agitație sau să stârnim mânia unora. Căci dacă vom fi nimiciți, odată cu noi va pieri și cunoașterea omenească, poate pentru vecie. Suntem niște cetățeni-model, în felul nostru original: umblăm de-a lungul vechilor căi ferate, noaptea dormim pe dealuri, iar cei de la oraș ne lasă să trăim. Din când în când suntem prinși și percheziționați, dar asupra noastră nu se găsește nimic, nicio dovadă incriminatoare. Organizația noastră e foarte elastică și flexibilă, cu grupuri răzlețe, risipite pretutindeni. Unii dintre noi am suferit operații de chirurgie plastică, ce ne-au schimbat fizionomia și amprentele digitale. Iar în clipa de față avem o misiune groaznică: așteptăm să înceapă războiul, care se va sfârși repede. Nu-i un lucru plăcut, dar n-avem nicio putere asupra evenimentelor, deoarece suntem o minoritate care strigă în pustiu. După ce războiul se va termina, poate că vom fi de oarecare folos pe lumea asta.

— Credeți că atunci oamenii au să vă asculte?

— Dacă n-au s-asculte, o să mai așteptăm. O să transmitem oral copiilor noștri înțelepciunea cărților, iar copiii noștri au s-aștepte la rându-le și-au s-o transmită urmașilor lor. Se-nțelege că, în felul acesta, o bună parte din înțelepciunea lumii se va pierde. Dar oamenii nu pot fi siliți să asculte. O să se trezească fie­care la vremea lui și-atunci o să-ncerce să priceapă ce s-a întâmplat și de ce lumea a sărit în aer! Situația asta nu poate să mai dureze mult.

— Sunteți mulți la număr?

— Suntem mii și mii, pe căile ferate părăsite și pe drumurile vechi. Niște vagabonzi pe dinafară, dar mobilați pe dinăuntru cu biblioteci întregi. La început nu era nimic organizat. Fiecare se silea să-și aducă aminte de câte o carte care-i plăcuse. Apoi, vreme de vreo douăzeci de ani, ne-am tot întâlnit unii cu alții pe drumuri și am pus pe picioare această rețea dispersată, stabilind și un plan de bătaie. […] Iar după ce s-o termina războiul, într-o bună zi, în cine știe care an, cărțile au să poată fi scrise din nou și oamenii aceia au să fie chemați unul câte unul ca să recite ce-au memorat. Și cărțile vor fi din nou tipărite, până ce o să vină un nou Ev Mediu, când s-ar putea să luăm totul de la început. Dar tocmai asta e trăsătura cea mai frumoasă a omului: el nu se descurajează și nu se scârbește niciodată în­tr-atâta, încât să renunțe să ia lucrurile de la început, deoarece știe că e important și merită s-o facă.

[Montag li se alătură și devine una dintre părțile Bibliei, Ecleziastul. Războiul distruge complet orașul. Ghidați de Montag, oamenii se întorc pentru a construi o lume nouă.]

Traducere din limba engleză de Petre Solomon

1.  Împarte foaia de caiet în patru cadrane și notează impresiile tale despre textul Fahrenheit 451, completând enunțurile de mai jos.

2. Ce înseamnă cărțile pentru tine? Cum ar fi să trăiești într-o lume fără cărți?